miercuri, 21 iulie 2010

Eminescu


Pentru oricine s-a preumblat chiar si putin numai prin cultura lumii, faptul ca cultura romaneasca este o cultura mica este evident. O cultura mica insa nu este echivalentul unei culturii lipsite de insemnatate. Oricum, hiperbolele menite sa scoata din proportie cultura romaneasca, vreun nume sau altul ce o populeaza, au devenit obositoare, chiar contrariante. Caci, cum ar putea fi vorba de o cultura mare cand vedem cu ochii nostri destinul deloc luminos al acestui neam? Si mai cu seama in zilele acestea, cind a fi istet, a fi cinic, e sic, e trendy!
In anii din urma s-au ridicat voci care si-au exprimat oboseala fata de cultul Eminescu. Uneori pe buna dreptate, caci orice cult face pana la urma mai mult rau decat bine propriului obiect, transformandu-l in obiect de antipatie, uzandu-l, luindu-i prospetimea. Parasind acest context, care va fi avand pana ala urma poate foloasele lui si plecand hai hui prin cultura te intalnesti cu Eminescu in locurile cele mai neasteptate. Cum oare?
Petru Cretia, ultimul dintre editorii operei eminesciene, spune undeva ca Eminescu a fost chinuit de iubiri imposibile. Probabil cea mai imposibila dintre iubirile sale a fost iubirea pentru limba romana, pentru cultura romana, cultura care exista la vremea aceea doar ca folclor, altfel putind fi neglijata; limba care jelea in doine cu glas inca arhaic, primitiv chiar. Iubirea imposibila a lui Eminescu se transforma atunci intr-un proiect fara schite, fara planuri generale. Un proiect gigantic: cultura romaneasca moderna. Liniile de forta ale acestui proiect se vor vedea atunci cand va face ziaristica, cand va fi inspector scolar, cand va refuza catedra de filosofie oferita de Maiorescu pe temeiul ca nu stie limba sanscrita. Aici merita sa facem o paranteza: este cel dintai care sesizeaza in cultura romana si poate nu doar aici, limitatile induse de faptul ca filosofia occidentala plecase de la filosofia greaca ce este limitativa din cauza structurii gramaticale a limbii. El a dorit o reintinerare a filosofiei pe cooordonatele gandirii, filosofiei indiene, mult mai complexa, mai rafinata, mult mai veche, mai ramificata. Acum posibilitatea aceasta a fost ratata, drumul s-a inchis ca o poteca intr-o padure neumblata, gindirea occidentala adincindu-se intr-un provincialism justificat de reusitele tehnice. Gandirea orientala devenind fapt exotic, frecventat de ghicitori in stele si amatori de podoabe neobisnuite. S-a ratat accesul la un mod de gandire in acelasi timp exigent dar si generos, deschis la metafizic dar si la gindirea nuantata a concretului.
Tarziu, in timpurile triste ale comunismului de stat, un alt mare carturar, exceptional cunoscator al limbii sanscrite, al filosofiilor indiene, Sergiu Al. Gerorge, se va minuna de intuitiile lui Eminescu. Desigur, nu va fi singurul. Daca omului de rand ii este cunoscut Eminescu poetul, mari carturari romani vor descoperii pe Eminescu- omul deplin al culturii romane, spirit integral, generos, ce in pofida perfectionismului care il stapanea, nu s-a putut lasa arestat, limitat, in vreo specialitate.Incepand cu Maiorescu, care va spune despre el: ‘rege el insusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga?’. Iorga, cel care il va numi omul deplin al culturi romane, apoi Perpesicius, Constantin Noica, Sergiu Al George, Mircea Eliade, vor descoperii rind pe rand diverse dimensiuni culturare in opera marelui moldovean.
Pe langa dimensiunile culturale catalogabile circumscrise operei sale, exista o dimensiune nelumeasca rezonind din polifoniile scrierilor sale:

“Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
.......
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.”


‘...adevarata ascensiune extatica spre luminile imaginare!’ spune Mircea Eliade.

Pentru omul modern, contemporan, incapatanindu-se a se crede egalul tuturor si-al orisicui, este disconfortabil a se intalni cu un astfel de profil. El nu mai poate accepta modele, eroi sau martiri. Orice lucru trebuie sa-i vorbeasca despre experienta sa personala, despre micul sau univers confortabil. Ce-i neasemeni sunt incorfortabili si piana la urma inutilizabili. Intelectualul cu ora, intelectualul de piata trebuie sa vinda lucruri proaspete, lucruri cerute pe piata, iar piata cere cioburi lucitoare in care se poate reflecta pe sine . Un nesfarsit si pana la urma plictisitor joc de reflectari. Eminescu nu prea are loc intr-un astfel de peisaj: un profil gigantic care se autoconsuma intr-un proiect lipsit de egoism, egotism, narcisism si paranoie, ce poate distrage de la veselia goala si cam timpa cu care incercam sa inlaturam plictisul care ne consuma si pana la urma un indemn de a fi roman in pofida disconfortului pe care il presupune acest lucru, in pofida sacrificiilor mai mici sau mari pe care le cere - a fi roman nu pentru ca este un privilegiu, ca apartenenta la un club select, ci pentru ca e dureros si greu si frumos si lipsit de glorie in zilele acestea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu