miercuri, 21 iulie 2010

Emigrantul ca imigrant

Există printre cei îndrăgostiţi ireparabil de categorii, tendinţa de a separa emigraţia de exil. Desigur de aici ar decurge unele avataje teoretice şi de asemenea, câteva criterii de distribuire a unor diplome de merit. În ultima instanţă atât exilatul cât şi emigrantul (ca să apelam la această distincţie) sunt dezrădăcinaţi, izolaţi. Dacă distincţia funcţionează la punctul de origine al fenomenului, la celălat capăt al lui, cei doi confruntă aceleaşi condiţii. Consolarea care i se propune este că pentru copilul său lucrurile vor fi altfel. Neidoielnic că într-un fel sau altul este adevărat. Mă îndoiesc însă de seriozitatea afirmaţiei în întregimea ei, căci prin ea, viaţa lui este pusă în paranteză, plasată într-un interval imobil, o formă de eutanasie. Această afirmaţie este nu mai mult decât încă o ideologie vinovată.
Cu rare excepţii, viaţa imigrantului se desfăşoară într-o nişă socială. Chiar dacă aparent el face aceleaşi lucruri ca şi cel născut aici (merge la serviciu, îşi cumpără casă, îşi îngrijeşte sănătatea, îşi creşte copiii, călătoreşte, urmareşte spectacolele de televiziune sau spectacole vii) el continuă să fie un străin. Accentul său îl va descoperi reflectat în ochii celui de la ghişeul de bancă, în privirile călătorilor din metrou, în privirile colegilor de serviciu. De multe ori, el va râde întârziat la glumele din jur sau nu va râde deloc, neprinzând sensul acestora. Copiii crescuţi aici îl vor privi nu de puţine ori cu superioritate şi condescendenţă pentru a nu fi ştiind lucruri comune pentru orice canadian. Autoritatea lui în faţa copiilor se şubrezeşte astfel foarte curând, aceştia demiţându-l adeseori ca model, în favoarea unora de la tv - fie sportivi, fie stele pop - sau în favoarea unor modele culese din imediata proximitate. Absenţa familiei lărgite reduce în conştiinţa copilului înţelesul familiei ca instituţie esenţială. Adesea, copilul emigrantului se simte stănjenit în propria familie, grăbindu-se la rândul lui să emigreze din ea. Absenţa familiei lărgite taie posibilitatea copilului de a avea contact natural cu o multitudine de generaţii. Astfel, el va fi izolat într-o nişă de generaţie, ba chiar de vârstă, ce într-un fel sau altul se va institui în criteriu de segregare. Sărbătorile ce conferă contextul largelor intruniri de familie pentru bastinasi, sunt momente de durere si singuratate pentru emigranti. Şi ei se vor aduna împreună cu cei căţiva prieteni sau eventuale rude, şi , chiar dacă la început vor discuta despre lucruri care umplu ziarele şi ecranele televizoarelor în acele zile, discuţiile vor duce pănă la urmă inevitabil la cum şi cât de diferiţi sunt ceilalţi, dar şi cât de diferiţi sunt de-acum şi cei de-acasă.
Condiţia imigrantului este de două ori dureroasă: o dată pentru motivele care îl determină să plece şi apoi pentru condiţia în care intră în noua patrie. Incapabil să îşi mai găsească un loc în patria sa, contestat ca şi categorie fie politică, fie economică, fie socială, sau religioasă, va fi în noua patrie străinul purtând cu sine umbră ciudată a celui fără trecut. Economic, el va trezi îngrijorarea printre noii săi concetăţeni. Politic, el va fi un caz (o altă formă de însingurare). Religios, el va părăsi o enclavă pentru a intră în alta.
În Canada, în discursurile politice şi sociale se foloseşte adesea cuvântul ‚comunitatea’. Este greu ca emigrant, cel puţin la început, să nu tresări la auzul cuvântului, înţelegând că nu faci parte din comunitate, că eşti cumva asocial. Ce este acea comunitate, din moment ce imigrantul este nevoit să se mute des, din moment ce viaţă să imediată integrării nu îi îngăduie timpul necesar muncii voluntare, când de multe ori cultura din care vine nu i-a creat o acoperire pentru acea noţiune sau i-a deformat percepţia asupra ei? Sau, când în noua patrie, diverşi întreprinzători şi birocraţi abuzează de ea pentru a-şi îndeplini propriile dorinţe, nevoi, proiecte? Ce este comunitatea dacă nu aparţii la ea, decât un nou criteriu de segregare? Desigur că cea mai bună metodă de a te asimila într-un mediu este să te implici în el. De unde să începi însă atunci când nu ştii nimic? De la locul de muncă? Există o cultură a relaţiei de muncă specifică; ea e dictată de tipul locului de muncă, de nivelul în ierarhia respectivă, de industria în care este implicată, sau chiar de personalitatea companiei sau instituţiei. Cât de harnic să fii că să nu-ţi jigneşti colegii dar să-ţi mulţumeşti şefii? Cât de multe să întrebi ca să înţelegi problemele specifice, dar să nu-ţi enervezi colegii şi superiorii, părînd un arivist grăbit? Câtă iniţiativă să ai şi în ce moment?
Răspunsurile la aceste întrebări nu se pot găsi în cărţi sau publicaţii periodice. Ele ţin de intuiţie, de experienţă şi adesea de noroc. Făcând însă o imersie în cultura scrisă a ţării, în publicaţiile ce nu se ocupă doar de adevăruri de o zi, există şansa de a grăbi acest proces, de a-i da o bună turnură. Care sunt însă acele cărţi, acele publicaţii, acele voci care ne pot da lămuriri? Care sunt emisiunile de radio şi TV ce merită să fie ascultate şi privite? Unde se plasează fiecare dintre ele: la stângă, la centru, la dreapta? Ce este stânga canadiană şi cum se raportează ea la stânga clasică? Care este dreapta canadiană şi până unde are similarităţi cu ce ştim despre dreapta politică? Discuţii aprinse ce se poartă în mass-media canadiană sunt pentru imigrant simple înşiruiri de vorbe. El nu are context, repere, înţelesuri şi acoperire pentru idei, noţiuni, concepte ce apar în existenţa cetăţii sale, a naţiunii care îl găzduieşte.
Pentru cei care imigrează în Canada mai apare o problemă: confruntarea cu condiţiile trasate de un concept iniţial menit să rezolve dificultăţile unei naţiuni născute din şi prin imigrare (anterior colonizare)- multiculturalismul. În 1994, în cartea sa Selling Illusions. The Cult of Multiculturalism in Canada, Neil Besoondath ridică obiecţii care dezvăluie tensiunea cuprinsă în acest concept, chiar dacă dintr-o perspectivă opusă celeia în care s-ar situa imigrantul: multiculturalismul a balkanizat societatea canadiană prin accentul pus pe etnicitate, în acelaşi timp romantizand etnicitatea, îngheţând-o în timp, transformând-o în marfă exotică; societatea s-a compartimentat şi ghetoizat - social şi economic.
Chiar dacă nu se poate vorbi despre un complot împotriva imigrantului (eventual despre o opoziţie sistemică), există o complicitate în a se tace asupra prezenţei sale izolate de miezul social. Apărătorii multiculturalismului invocă faptul că nu atât grupurile sunt încurajate să se manifeste cât indivizii aparţinând grupurilor. Superficialitatea şi aparenta coerenţă teoretică a acestei idei se dezvăluie deîndată ce se observă coordonatele pe care funcţionează societatea canadiană (familie, comunitate, network - ori prin toate acestea imigrantul este izolat de miezul social. Într-o discuţie la Radio CBC în cadrul emisiunii Ideas, admirabila Marta Newsbaum observa că atunci când cultura din care faci parte nu se preocupă de cine eşti tu, tinzi să te consideri exclus, cetăţean de gradul doi, pasul următor, s-ar putea spune, fiind dezertarea de la participarea în procesul democratic, care astfel se alterează în însăşi esenţa să.
Emigrantul/imigrantul este locul de întâlnire a două feluri de probleme: cele pe care le suferă şi cele pe care le provoacă, acolo de unde pleacă şi acolo unde ajunge. Prin el valori şi virtuţii intră în competiţie. Prin el forme culturale intră în dialog. Prin el obiceiuri şi cutume se confruntă. Prin el, câteodată, zeii ţinând de ceruri diferie stau de vorba.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu