CHERCHER LA FEMME

“Since the world drives to a delirious state of things, we must drive to a delirious point of view.”

Jean Baudrillard






Cu Nedi Gavriliu prin partea femeiască a sinelui tehnic*.


Când Metoda a creat sinele tehnic, partea bărbătească l-a făcut şi parte femeiască.
Din Cartea creaţiei la Droni

...femeia dispărută în spatele retoricii femeii, femeia devenită virtuală, femeia desenzualizată şi hipersexualizată, femeia devenită extensie a maşinilor de frumuseţe - cu contururi colţuroase deduse din arhitectura bielelor, tijelor şi pârghiilor, cu mâini muncite de maşina de frumuseţe, femeia devenită servomotor al maşinilor de frumuseţe, femeia dispărută în obiectele maşinii sociale, femeia-reziduu-al-retoricilor-de-emancipare socială, femeia-reziduu-al-retoricilor-de-eliberare-sexuală, femeia transformată în maşină socială, femeia vorbind în codul maşinii-femeie, înarmată cu retorica codului maşinii, femeia dispărută în mecanica retoricilor, în imaginea retoricilor, în retorica imaginilor, în videologie... Gavriliu caută femeia în spaţiul individului postmodern, individul invadat de tehnologie, colonizat de tehnologie, posedat de tehnologie - de tehnologie nu ca maşină, ci coduri ale maşinii, ale arhitecturii în care se organizează codurile- maşină - care din natură exterioară au devenit natură interioară, la care funcţiile au fost înlocuite de tehnici. Deconstruit de propria nevoie de înţelegere, redus pe rând la fiecare dimensiune a sa şi prins între timp în maşina producţiei sociale, individul nu mai reuşeşte să se recompună în altceva decât într-o sacadată înşiruire de fragmente de discurs. Sinele a dispărut ca să facă loc codului.
Ca în orice spaţiu tehnic, dominanta este serialitatea, care produce absurdul. În acest spaţiu dispare sensul şi apare retorica, discursul cinic, semnul devenit gol, semnul cinic al puterii, purtând în lumea semnului ce s-a reprodus mecanic, o retorică fără subiect. [Retorica este corespondentul organizării tehnice a semnului: şarja violentă în tehnicile de supravieţuire, adolescentina administrare a mesajului, în scopul validării de sine şi de contestare a celuilalt, argumentare de sine în contextul contestării persoanei de absurdul serialităţii, a contestării celuilalt ca vinovat pentru faptul meu de-a mă simţi rău.]
Egală cu bărbatul în sfârşit - în pierderea în simulacru - îşi construieşte maşina de război, vehicolul social, maşina de supravieţuit, apelând la tehnologiile sinelui. Altădată, definită ca parte femeiască a individului maşinii de consum, acum este consumată de propriu-i consum, acum, este parte femeiască a individului capitalismului de design, pe rând sedus sau disciplinat într-un joc al puterii cinice. Undeva, cu coada ochiului, se poate vedea în demenţa accelerată în care călătoreşte ca pasager dar şi pilot, ramânând în urmă raţiunea.

Înarmat cu o tenace şi sofisticată iubire pentru paradisul pierdut al femeii senzuale, Gavriliu încearcă să îl recupereze cu nerăbdare şi încăpăţânare. Cu cât mai îndepartată perspectiva, cu atât nerăbdării şi încăpăţânării i se alătură ironia funcţionând ca bisturiu precis, ce disecă simulacrul în compensaţie la zonele în care estetica simulacrului îi captivează discursul.
Într-un erotism evocatoriu, forme voluptoase sunt stârnite, (vezi printurile şi filmul video Lumea Triunghiului) întru a primi realitate, ele sunt pironite cu mărci ale timpului, cu mărci din vremuri ale unei lumi cu materialitate concretă. Gavriliu caută femeia în orizontul negativ (Virilio) al unei estetici a dispariţiei, în care istoria mai poate fi recuperată doar arheologic (Foucault), în care demersurile hermeneutice sunt pe veci înfrânte de impotenţa culturii discursive.
Paradoxal, femeia-seductivă, femeia-voluptate, femeia-dorinţă, femeia-mamă, femeia-copil, mai poate fi găsită numai în amintire, în senzaţii şi evocări.
Aflat într-un monolog de îndrăgostit dezamăgit, Nedi Gavriliu circulă cu încăpăţânare între evocare şi ironie. Simţind (şi aici, din nou se confirmă pariul lui McLuhan asupra artistului ca detector al realităţii) dispariţia femeii în maşină, în tehnic (şi nu neapărat în civilizaţia tehnologică discutată critic de Heidegger, de Berdeaev, Ivan Illici, Ellul, Gadamer, Habermas, Mummford sau Postman, ci în tehnici - tehnici ale sinelui, tehnici sexuale, tehnici alimentare, tehnici de supravieţuire, tehnici religioase, tehnici de emancipare, tehnici de eliberare etc), Gavriliu întreprinde o alchimie inversă ce dă la iveală realitatea lucrurilor: el caută femeia în spatele unui trup deconstruit, un trup mai sănătos ca niciodată, mai decăzut ca niciodată. Oprit din viteza cu care fuge spre uitare, cu care îşi asigură funcţionarea maşinii de supravieţuit, care poate funcţiona doar inerţial, creând astfel şi iluzia, simulacrul propriei corporalităţi, oprit deci, din această fugă într-o expunere singulară, fotografică, trupul femeii se înfăţişează ca un hardware. Un Golem căruia i s-a şters de pe frunte semnul revocator.
Nu numai că femeia tehnică s-a întors pe dos ca o ţestoasă cu carapacea pe dinăuntru şi organele în exterior dar interiorul ei s-a răsturnat cu capul în jos. Unde înainte pe axa ascendentă a trupului guverna capul, acum guvernează sexul. Imaginea lui ca retorică a funcţiei, a plăcerii, a feminităţii, a reproducerii - codul intern, codul biologic a rămas (a devenit ?) codul persoanei, scuza lui, iar ceea ce o defineşte pe femeie ca femeie este sexul ei, care devine lozincă în această retorică.
Duhul (deus ex machina) exteriorizat, pluteşte peste maşină, fantoma din maşină a devenit, odată cu întoarcerea pe dos, un duh omniprezent (machina ex deus). Ticăitul femeii: semn unic al prezenţei ei, ticăitul discret ce se aude când resorturile maşinii ideologice tac, când frânturile compuse, sudate, angrenate ale retoricii ce au colonizat persoana obosesc, sau pur şi simplu se opresc pentru că nu mai au căutare pe piaţa inflaţionată a schimburilor retorice, accelerată isteric, duduind orb, frenetic... Acest ticăit este ultima formă de gingăşie, urmă a ticurilor şi tabieturilor, aceste maşini ale obişnuinţei şi plictisului...
Cu Tunelul optic, Gavriliu realizează un mic teatru al perfectului simulacru. Imaginile se compun caleidoscopic, umplând câmpul vizual al privitorului ce intră în propriu-i teatru prins într-un inevitabil contract cu acesta. Maşină de privit şi maşină de arătat, tunelul este perfecta reprezentare a simulacrului în care a dispărut femeia.

Nedi Gavriliu apelează la puterea maşinii de privit [Maşină pe care Virilio o desemnează cu toată seriozitatea ca fiind omnipotentă, căci, zice el, escatologia raţionalistă occidentală s-a impus (în-scris) prin supravegherea poliţienească a codurilor perspectivei şi respectării lor şi prin grija de a fi respectată constituirea ideologică a subiectului văzător, ca loc de triangulare între politică, cultură şi societate.], pentru a da la iveală implanturi libidinale, implanturi de stare şi implanturi de reacţie.
Sexualitatea traită ca experienţă religioasă, sexualitatea ca experienţă aproape metafizică, iluminată de propria-i intensitate, este locul din care se produce căderea. Nostalgia după acest loc al amorului naşte resentimentul, încăpăţânarea şi agresivitatea căutării lui Gavriliu. Enervarea produsă de notoria ratare a comunicării îl determină la organizarea expresiei în arhitecturi cu efecte violente. Aceste sensuri tremură şi se amestecă în curgerea formelor, în organizarea compoziţiilor, de aici nevoia de a cartografia, surprinde şi a pironi într-o topografie specială ceea ce e prins în shift-ul delirant, ce a luat locul devenirii.
Unghiul de atac, de acroşaj al lui Gavriliu nu este politic şi dacă totuşi există un mesaj politic el se constituie din fragmente iniţial reziduale ale discursului său artistic. (Cu toate că nu îi lipseşte de fel curajul în acest sens, căci el atacă aici, printre altele, sinele tehnic pe un continent pe care tehnologia este predicată ca eliberare, spre deosebire de complezenţa drăguţă a majoritatii artiştilor români din emigraţia americană - cel puţin în măsura în care îmi este ea cunoscută.) Acest fapt, face ca din discurs să lipsească cazul femeii-corporaţie, partea femeiască a sinelui corporatist, specie născută din nevoia de securitate şi din psihologia de sclav, care are drept cheie sadismul faţă de cel slab şi servilismul masochist faţă de putere şi autoritate.
Discursul lui Gavriliu nu este unul misogin, pentru că nu este ideologic. Căutarea sa este naturală şi sinceră, iar de-abia din această căutare se naşte imaginea ce poate fi interpretată ca fiind critică, în fapt fiind, sunt convins, doar disperat-nostalgică şi uluit-documentară. Dovada este Peniscopul ce ar putea fi doar parte dintr-un discurs ce în mod secundar ar putea fi recuperat critic pentru condiţia postmodernă masculină, dacă el ar avea interes a căuta mai mult în această direcţie.

PREMISE

Dacă afirmaţia lui Marinetti : „War is beautiful because it initiates the dreamt-of metallization of the human body.” este adevărată, atunci reciproca ei...

Teribilitatea ambiguităţii (Heidegger) s-a exprimat deja prin ambiguitatea tehnologiei .

Technology - machinery-device-equipment-implements-tools-apparatus-contraption-gadget-mechanism-instrument-utensil.
Technology - The science of industrial arts. (Concise English Dictionary)
Technique - Method of manipulation in an art (Concise English Dictionary)
Technologie- n. f. Etude des outils, des procédés et des métodes empoyés dans les diverses brances de l’industrie. Ensamble des terms propres à un art, à un science. (Petit Larousse)

„Scoaterea din ascundere care conduce, domină, în tehnica modernă este o cerere insistentă de livrare prin care naturii i se pretinde, în chip insolent, a ceda energie...” (Heidegger)

„Ameninţarea la care este supus omul nu provine în primul rând de la maşinile şi aparatele tehnicii, al căror efect ar putea fi, de bună seamă, mortal. Adevarata ameninţare l-a şi atacat pe om în esenţa sa.” (Heidderger)

„...tocmai tehnica este cea care ne pretinde să gândim într-un alt sens ceea ce întelegem îndeobşte prin ‘esenţă’ (Wesen).” (Heidderger)

„Datorită faptului că esenţa tehnicii nu este ceva de ordinul tehnicului, meditaţie esenţială asupra tehnicii şi dispută hotărâtoare cu tehnica trebuie să se petreacă într-un domeniu care pe de o parte să fie înrudit cu esenţa tehnicii şi care pe de altă parte să fie fundamental diferit de ea.
Acest domeniu este arta.” (Heidderger)

„...excesul de tehnică ne impiedică să aflăm ceea ce este esenţial în tehnică, aşa cum de prea multă estetică nu mai păstrăm ceea ce este esenţial în artă. Însă cu cât mai mult stăruie întrebarea noastră asupra esenţei tehnicii, cu atât mai misterioasă devine esenţa artei.” (Heidderger)


*Comentariu prilejuit de expoziţia personală a lui Nedi Gavriliu La Galeria Propeller din Toronto, deschisă în perioada 25 octombrie - 03 noiembrie 2001.