luni, 9 august 2010

NOSTALGIA / PAGINI ŞI NOTE DINTR-UN JURNAL
Virgil Untilă




Pagină cu nota [casă-acasă ] în colţul din dreapta. Lipseşte numărul paginilor din care se face citarea.

Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român ©Humanitas, 1997

„Lumea azi nu se astâmpără, umblă de colo-colo. Mie nu-mi place-n straini; nu am haznă departe, în alt loc. Binele-i aici, în casa mea; toate au rost şi toate le ştiu. Aici au trăit parinţii mei, aici şi eu. De ce să rup?”

„Moşii nostrii nu voiau să se piardă locul casei; voiau să moştenească copiii, să rămână ei pe loc. Şi la copii le e drag să stea pa locul părinţilor. Aşa e credinţa, că aşa s-au învăţat: e ceva care vine din trecut. Oamenilor de la noi nu le place să se mute.”

„Casa asta mică-i din bătrâni. Noi am făcut alta, dar n-o dârâmăm p-asta, că, vezi, e din bătrâni, din neam. Neamul nostru a trăit aici pă curtea asta şi aici s-a trecut. Locul nu-i tot la un fel. Ai văzut că la unu-i merge bine şi la altu rău; mai vine şi din loc.”

„Satu tău e locu tău. În satu tău te simţi mai bine şi eşti mai tare. În alt loc te simţi strâmtorat şi eşti stănjenit. Vezi că nu e locul tău; de ţi-ar da toate bunătăţile şi nu te simţi bine; lipseşte duhu lui, de te-a crescut.”

„Nicăieri nu-i bine ca-n satu tău şi-n casa ta. Acolo-i locul tău, acolo-i rodu tău. Poti căpăta toate cele bune în străini şi tot nu-i bine. Şi când mergi afară, mergi pe loc sigur, calci în curte ca prin casă. În străini calci tot cu teamă; nu ştii ce vine, ce te-aşteaptă. Vezi, sunt tot felul de locuri şi unde e mai sigur ca-n satul tău, ca-n casa ta? Locu tău e locu tău şi nu s-aseamănă cu altu; la fel şi satu.”

Pe dosul paginii:

Emigrantule, ia paşaportul tău şi umblă!

Patria mea e undeva. ( Călin Andrei Mihăilescu). Cuvinte care îmi revin în minte dureros. Şi parcă nu în minte, ci undeva în vintre. Nu ştiu dacă pentru mine cuvintele astea au acelaşi înţeles ca şi pentru autorul lor. Încerc să mă întreb cu metodă asupra condiţiei de emigrant/imigrant/exilat. Să îmi lămuresc relaţia cu locul de baştină, cu locul pe care îl iubesc încă şi de care totuşi mă simt atât de strain. Din ce în ce mai străin. Patria... un loc care pâlpâie într-o lumină ireală. De câte ori mă întorc spre ea, de câte ori încerc să surprind spaţiul precis din care porneşte nevăzutul cordon ombilical, reusesc să văd doar ceea ce văd şi alţii: locul unui bâlci nebunesc, gălăgios, strident. Pe ici, pe colo, oamenii reuşesc să-şi ţină hainele curate, ferite de praful ridicat de năvala istoriei. O istorie bezmetică, ale cărei prapuri separatoare s-au rupt, lăsând să se amestece trecut şi viitor. Căruţe cu boi şi căruţe cu cai, comunicaţii informaţionale, tineri intelectuali ridicănd la rang de superstiţie ştiinţa, universităţile, călătoria în Occident. În bâlciul delirant s-au ridicat dughene din aluminiu şi sticlă, s-au ridicat mall-uri; urâţenia lor e încă invizibilă, preţul lor e încă nevăzut. În bâlciul acesta al patriei mele, Brazilul şi Fanarul se amestecă; istoria îşi scuipă din pântece statuile ce au gestat prelung; urâte şi greoaie, diforme şi betege, purtând urmele asfixiei generate de pantecele bolnav în care au întârziat; colţoase şi butucănoase, înţepenite prin pieţe şi pe la răscruci. Oratori în haine şifonate, tinere şi zvelte fete citesc despre emancipare şi economia de piaţă, îşi masează în pielea moale elixirurile văndute la tarabe cu nume răsunătoare, pitonează computerele şi visează la...

Pagină dintr-un curs vechi, al soţiei, scris pe spate:

Poftiţi în vagoane! Plecarea de la mitul unu spre mitul doi, cu oprire in diverse mituri intermediare. În stânga puteţi vedea Political correctness dar puteţi să-l ignoraţi dacă vă face plăcere. Democraţia se poate şi fără. Că de aia îi spune aşa. Mai târziu va fi mai abrupt dar vă veţi obişnui. Cum „cum mai abrupt”? Ca în Timpuri noi! Din Toqueville citiţi numai ce vreţi şi la fel din Adam Smith. La dreapta, se poate viziona Mâna nevăzută a pieţei, obiect de mare importanţă, pivotal, providenţial. Mai încolo puteţi observa Cererea şi Oferta. Să nu plecaţi urechea la ereticii care spun că în economia capitalismului târziu cele două nu au nici o legatură pentru că cele două sunt amândouă rezultatul producţiei: producţia de nevoi, producţia de criminalitate, producţia de ideologie...

Dacă puteţi să vă schimbaţi leptop-ul aici? Sigur că da! La noi alăpt(op)atul în public este garantat prin lege. Ca şi schimbatul copiilor. Avem facilităţi! Puteţi fără jenă să lăsaţi instinctul matern să se exprime chiar dacă este vorba de o maşină. Şi-n fond cine suntem noi să spunem că maşinile nu au suflet? Vă rugăm să vă aşezaţi bine in scaunele dumneavostră căci intram în cartiere mai nevoiaşe, unde vehicolul nostru va călători cu mai mare viteză pentru ca dumneavostră să nu vă faceti o parere greşită asupra a ceea ce înseamnă bunăstarea.

Nu vă înspăimântaţi, nu aţi părăsit bâlciul, doar că asta e partea care a fost construită după modelul Disneyland-ului, adică reproducând mai fidel realitatea care încă nu există, demonstrând astfel că nu e nimic de pierdut prin virtualizare, ci că totul e de câştigat. Cui nu-i convine, n-are decât să facă razboi cu noi. Vă asigurăm că Stelth-urile nu sunt virtuale chiar dacă uzează de tehnologii din această familie. Dacă este uman să folosim Stelth-uri ? Siguri că da! Astfel morţii se transformă în pierderi colaterale, care sunt mai sterile, mai transparente. Aprope că au poezie! Jurnalele de ştiri tv seamănă în sfârşit cu Independence Day.

Pagină scrisă de mână, cu albastru şi notată în colţul din dreapta, sus, cu [casă-acasă]. Irina NICOLAU Hai acasă! Dilema (sau Vineri!) Lipseşte data apariţiei.

"Cuvăntul acasă înseamnă ceea ce decidem noi să însemne. Unii dau vocabulei o importanţă enormă. Mă număr printre ei. Pentru alţii acasă constituie, pur şi simplu, o adresă. Aceştia au vocaţia să se simtă acasă oriunde. Bebeluşii, care au mai multă minte decăt suntem noi dispuşi să credem, nu fac deosebire între mamă şi acasă. Atunci când între mamă şi acasă se interpune o distanţa, copilul plănge. Viteza cu care reacţionează eul-bebeluş depinde de locul unde este situat. Dacă se află cu acasă şi mama e plecată, plânge imediat. Dacă este cu mama undeva, stă, cât stă, rabdă, cât rabdă şi apoi urlă cunoscutul hai acasă, mama!"

(Notă facută de jur-împrejurul textului cu creionul.) Acasă unde? În care patrie? În ceea din care am plecat pentru că mă simţeam arestat, în care trecutul mă persecuta -trecutul istoric, istoria de ieri- mă ameninţa? De care patrie mi-e dor? Patria populată de scriitori, de martiri, de pustnici şi rebeli?Patria din care am plecat îngreţoşat de bădărănie, de agresivitatea băcanului-gangster, a politiceanului- gangster, a bancherului-gangster,a clicilor şi coteriilor, a prostiei sigure de sine? Patria limbii pe care o iubesc chiar după ce am sesizat cât de brutal şi sălbatec sună, în care găsesc adapost şi odihnă, răcoare şi limpezime?

Domnul Nemoianu spunea undeva că avem obligatoriu nevoie să facem experienţa plecări, a existenţei cu cordonul ombilical tăiat...

Citesc mai departe din aricolul Irinei Nicolau. Mă opresc la un alt paragraf subliniat. E un banc:

"Mama-limbric şi fiul-limbric ajung, gratie unui proces fiziologic, într-o gradină. Omul pleacă şi viermii ramân. Cel tânar este cuprins de euforie. Sentimentul naturii îl copleşeşte: soarele, vântul, mirosul florilor... Mamă, zice mamei-limbric, când lumea este atât de frumoasă, noi de ce ne complacem în ambientul acela sordid? Pentru că în maţ este ţara noastră, îi răspunde mama-limbric scurt."

Nu ştiu sigur dacă atunci când am citit prima oară articolul am râs sau nu. Azi nici nu mai înţeleg dacă e sau nu de râs. Trăind în maţ, există riscul (şi ceea mai mare probabilitate) de a sfârşi în hazna, imaginea grădinii fiind iluzia morganică, chemarea sirenelor.

Pagină printată de pe internet purtând în colţ menţiunea [casă-acasă]. Lipseşte data şi sursa. Probabil Dilema sau Vineri. Numele autorului scris cu pixul: Papadima .

"Cine mai poate tânji după un trecut de mizerie şi umilinţă? Unde mai găseşti adăpost dintr-un prezent care îţi fuge de sub picioare? Nostalgia a devenit suspectă. Trădează o biografie dubioasă sau o minte obtuză. Profesarea ei seamănă a delict social. Trebuie să fim atenţi, precauţi. Cine vrea să viseze îndărăt, s-o facă pe cont propriu, băgând de seamă să nu-şi însuşească trecutul obştesc....Suntem împovăraţi de raspunderea unui trecut faţă de care se cade să fim mai lucizi decât când l-am trait şi care tinde astfel să devină un bun al tuturor, translucid şi aseptic.

Unde se mai poate fugi de acasă?"


Pagina de caiet mecanic scrisă cu creionul. În colţul din dreapta, sus, notă [casă-acasă] şi data : decembrie’99

As Time Goes By. Serial englezesc (BBC) cu Judy Dench si Geophry Palmer (întâiul protagonist lodonez din The Phantom of The Opera- Weber Loyd) în rolurile principale.

Se vorbeşte despre o ciudată carte despre oi, scrisă de Ilie Drumitrescu (sic!), important artist român (zice personajul care introduce cartea). Judy Dench spune discutând cartea, care pare idioată, ciudată şi caraghioasă (cu aluzii la Mioriţa) „ Nu cunosc nici un român. Asta sper că nu lasă vre-o stricăciune ireparabilă în viaţa ta.” îi spune soţul. „Nu, nu cred.” răspunde personajul interpretat de Judy Dench.

De ce am simţit oare că mă deranjează treaba asta? Să fie oare o formă de paranoia sau o cronică pierdere a simţului umorului.

Pagină purtând nota [casă-acasă] şi adaugat cu creionul deasupra Pentru numarul 3 Voci -Emigrare şi exil*

ANDREEA DECIU - Gulliver in postmodernitate, Secolul XX, Exilul, pg. 62

Exilul există încă, şi e dureros pentru cei care îl suportă. Există dezrădăcinare, dezţărare, strămutare, deportare, toate formele brutale de smulgere a Sinelui dintr-un spaţiu al său benefic şi absolut necesar. Însă nu e mai puţin adevărat că Gulliverul postmodern , simbolizat de rătăcitorul Baudrillard, nu mai are un spaţiu exterior al sau, ci e mai curând asemeni călătorului în deşert, care îşi demonstrează sieşi, prin fiecare întâlnire cu Străinul, cu Celălalt, că spaţiul său vital este unul interior, intangibil şi invulnerabil. Pentru acest Gulliver postmodern nu există un acasă evident, localizabil şi astfel atacabil, ci doar un locaş secret, ascuns privirilor Celuilalt. Singurătatea disperată a exilatului modern, de după marile şi micile razboie ale acestui secol, a fost înlocuită acum de o singurătate senină , ca formă de auto-protejare. Deşi nu putem şti dacă nu cumva această singurătate nu e mai puţin tragică într-un fel decât cea recunoscută şi detestată, ea pare a fi totuşi soluţia de viaţă a fiinţei postmoderne”.



Pagină scrisă de mană cu pix albastru, probabil continuarea textului Irinei Nicolau:

"...unde vă duceţi veţi fi străini, iar când vă veţi întoarce acasă tot străini veţi fi. În vremurile care vin, cred că acest gen de lucruri n-o să mai conteze. Oamenii vor pleca de acasă, besmetici, care încotro. Se vor simţi acasă cînd vor mînca chifteaua lui McDonald's, adică peste tot. Viitorul, ca viitorul, dar ce facem acum? Ne resemnăm de acum?Încerc să mă resemnez, dar nu pot. Stau aici şi îi aştept. Unii au plecat demult. La ce să se întoarcă? Cine poate să le ceară să lase mult-puţinul strâns acolo pentru nimicuri care îi aşteaptă aici? Caut o vorba memorabilă să i-o spun celui care vrea să plece, ceva de genul celei spuse de străbunicul feciorilor săi, caut o vorbă care să-l urmărească toată viaţă şi să o lase moştenire, cum a făcut bunicul Spiru, nepoţilor săi. O caut de multă vreme şi n-o găsesc..."
22 ianuarie 2000



Pagină scrisă de mână, cu pix roşu. În dreapta, sus, menţiune adaugată ulterior cu cerneală neagră [acasă-dor-nostalgie].

Am luat de la videotecă Nostalghia lui Tarkovski. Nu l-am văzut până acum. Filmul e uluitor. Cineva a comentat:’treaba cea mai apropiată de poezie care s-a facut in film’. Nu ştiam ce tratează şi mă găsesc surprins să văd că tratează de fapt dorul. Am vazut filmul de trei ori la rând şi acum când scriu am lăsat caseta să ‘curgă’ - pentru coloana sonora, plină de o linişte vie, aproape materială .



“- Stii ca o servitoare din Milano a dat foc la casă?

- Care casă?

- Casa patronilor ei. Îi era dor de casă şi de familia ei din sud. Aşa că a ars ceea ce o împiedeca să se întoarcă.”

“Un strop plus un strop fac un strop mai mare. Şi nu doi stropi!”

“Mi-era teamă căci ştiam că nu era vis, ci realitatea mea. Şi totuşi aş fi murit dacă nu m-aş fi întors în Rusia niciodată, dacă nu mi-aş mai fi văzut niciodată patria, mestecenii, aerul copilăriei mele.”

“Nu mă duc niciodată niciunde, nu văd niciodată pe nimeni.”

“Un om îl salvează pe altul care se scufundă într-o baltă mocirloasă, riscându-şi propria viaţă. După aceea stau amândoi culcaţi pe mal, răsuflând greu, extenuaţi. Cel salvat îi spune celuilalt:

- Idiotule! De ce ai făcut asta? Eu acolo trăiesc!”

joi, 29 iulie 2010

CHERCHER LA FEMME

“Since the world drives to a delirious state of things, we must drive to a delirious point of view.”

Jean Baudrillard






Cu Nedi Gavriliu prin partea femeiască a sinelui tehnic*.


Când Metoda a creat sinele tehnic, partea bărbătească l-a făcut şi parte femeiască.
Din Cartea creaţiei la Droni

...femeia dispărută în spatele retoricii femeii, femeia devenită virtuală, femeia desenzualizată şi hipersexualizată, femeia devenită extensie a maşinilor de frumuseţe - cu contururi colţuroase deduse din arhitectura bielelor, tijelor şi pârghiilor, cu mâini muncite de maşina de frumuseţe, femeia devenită servomotor al maşinilor de frumuseţe, femeia dispărută în obiectele maşinii sociale, femeia-reziduu-al-retoricilor-de-emancipare socială, femeia-reziduu-al-retoricilor-de-eliberare-sexuală, femeia transformată în maşină socială, femeia vorbind în codul maşinii-femeie, înarmată cu retorica codului maşinii, femeia dispărută în mecanica retoricilor, în imaginea retoricilor, în retorica imaginilor, în videologie... Gavriliu caută femeia în spaţiul individului postmodern, individul invadat de tehnologie, colonizat de tehnologie, posedat de tehnologie - de tehnologie nu ca maşină, ci coduri ale maşinii, ale arhitecturii în care se organizează codurile- maşină - care din natură exterioară au devenit natură interioară, la care funcţiile au fost înlocuite de tehnici. Deconstruit de propria nevoie de înţelegere, redus pe rând la fiecare dimensiune a sa şi prins între timp în maşina producţiei sociale, individul nu mai reuşeşte să se recompună în altceva decât într-o sacadată înşiruire de fragmente de discurs. Sinele a dispărut ca să facă loc codului.
Ca în orice spaţiu tehnic, dominanta este serialitatea, care produce absurdul. În acest spaţiu dispare sensul şi apare retorica, discursul cinic, semnul devenit gol, semnul cinic al puterii, purtând în lumea semnului ce s-a reprodus mecanic, o retorică fără subiect. [Retorica este corespondentul organizării tehnice a semnului: şarja violentă în tehnicile de supravieţuire, adolescentina administrare a mesajului, în scopul validării de sine şi de contestare a celuilalt, argumentare de sine în contextul contestării persoanei de absurdul serialităţii, a contestării celuilalt ca vinovat pentru faptul meu de-a mă simţi rău.]
Egală cu bărbatul în sfârşit - în pierderea în simulacru - îşi construieşte maşina de război, vehicolul social, maşina de supravieţuit, apelând la tehnologiile sinelui. Altădată, definită ca parte femeiască a individului maşinii de consum, acum este consumată de propriu-i consum, acum, este parte femeiască a individului capitalismului de design, pe rând sedus sau disciplinat într-un joc al puterii cinice. Undeva, cu coada ochiului, se poate vedea în demenţa accelerată în care călătoreşte ca pasager dar şi pilot, ramânând în urmă raţiunea.

Înarmat cu o tenace şi sofisticată iubire pentru paradisul pierdut al femeii senzuale, Gavriliu încearcă să îl recupereze cu nerăbdare şi încăpăţânare. Cu cât mai îndepartată perspectiva, cu atât nerăbdării şi încăpăţânării i se alătură ironia funcţionând ca bisturiu precis, ce disecă simulacrul în compensaţie la zonele în care estetica simulacrului îi captivează discursul.
Într-un erotism evocatoriu, forme voluptoase sunt stârnite, (vezi printurile şi filmul video Lumea Triunghiului) întru a primi realitate, ele sunt pironite cu mărci ale timpului, cu mărci din vremuri ale unei lumi cu materialitate concretă. Gavriliu caută femeia în orizontul negativ (Virilio) al unei estetici a dispariţiei, în care istoria mai poate fi recuperată doar arheologic (Foucault), în care demersurile hermeneutice sunt pe veci înfrânte de impotenţa culturii discursive.
Paradoxal, femeia-seductivă, femeia-voluptate, femeia-dorinţă, femeia-mamă, femeia-copil, mai poate fi găsită numai în amintire, în senzaţii şi evocări.
Aflat într-un monolog de îndrăgostit dezamăgit, Nedi Gavriliu circulă cu încăpăţânare între evocare şi ironie. Simţind (şi aici, din nou se confirmă pariul lui McLuhan asupra artistului ca detector al realităţii) dispariţia femeii în maşină, în tehnic (şi nu neapărat în civilizaţia tehnologică discutată critic de Heidegger, de Berdeaev, Ivan Illici, Ellul, Gadamer, Habermas, Mummford sau Postman, ci în tehnici - tehnici ale sinelui, tehnici sexuale, tehnici alimentare, tehnici de supravieţuire, tehnici religioase, tehnici de emancipare, tehnici de eliberare etc), Gavriliu întreprinde o alchimie inversă ce dă la iveală realitatea lucrurilor: el caută femeia în spatele unui trup deconstruit, un trup mai sănătos ca niciodată, mai decăzut ca niciodată. Oprit din viteza cu care fuge spre uitare, cu care îşi asigură funcţionarea maşinii de supravieţuit, care poate funcţiona doar inerţial, creând astfel şi iluzia, simulacrul propriei corporalităţi, oprit deci, din această fugă într-o expunere singulară, fotografică, trupul femeii se înfăţişează ca un hardware. Un Golem căruia i s-a şters de pe frunte semnul revocator.
Nu numai că femeia tehnică s-a întors pe dos ca o ţestoasă cu carapacea pe dinăuntru şi organele în exterior dar interiorul ei s-a răsturnat cu capul în jos. Unde înainte pe axa ascendentă a trupului guverna capul, acum guvernează sexul. Imaginea lui ca retorică a funcţiei, a plăcerii, a feminităţii, a reproducerii - codul intern, codul biologic a rămas (a devenit ?) codul persoanei, scuza lui, iar ceea ce o defineşte pe femeie ca femeie este sexul ei, care devine lozincă în această retorică.
Duhul (deus ex machina) exteriorizat, pluteşte peste maşină, fantoma din maşină a devenit, odată cu întoarcerea pe dos, un duh omniprezent (machina ex deus). Ticăitul femeii: semn unic al prezenţei ei, ticăitul discret ce se aude când resorturile maşinii ideologice tac, când frânturile compuse, sudate, angrenate ale retoricii ce au colonizat persoana obosesc, sau pur şi simplu se opresc pentru că nu mai au căutare pe piaţa inflaţionată a schimburilor retorice, accelerată isteric, duduind orb, frenetic... Acest ticăit este ultima formă de gingăşie, urmă a ticurilor şi tabieturilor, aceste maşini ale obişnuinţei şi plictisului...
Cu Tunelul optic, Gavriliu realizează un mic teatru al perfectului simulacru. Imaginile se compun caleidoscopic, umplând câmpul vizual al privitorului ce intră în propriu-i teatru prins într-un inevitabil contract cu acesta. Maşină de privit şi maşină de arătat, tunelul este perfecta reprezentare a simulacrului în care a dispărut femeia.

Nedi Gavriliu apelează la puterea maşinii de privit [Maşină pe care Virilio o desemnează cu toată seriozitatea ca fiind omnipotentă, căci, zice el, escatologia raţionalistă occidentală s-a impus (în-scris) prin supravegherea poliţienească a codurilor perspectivei şi respectării lor şi prin grija de a fi respectată constituirea ideologică a subiectului văzător, ca loc de triangulare între politică, cultură şi societate.], pentru a da la iveală implanturi libidinale, implanturi de stare şi implanturi de reacţie.
Sexualitatea traită ca experienţă religioasă, sexualitatea ca experienţă aproape metafizică, iluminată de propria-i intensitate, este locul din care se produce căderea. Nostalgia după acest loc al amorului naşte resentimentul, încăpăţânarea şi agresivitatea căutării lui Gavriliu. Enervarea produsă de notoria ratare a comunicării îl determină la organizarea expresiei în arhitecturi cu efecte violente. Aceste sensuri tremură şi se amestecă în curgerea formelor, în organizarea compoziţiilor, de aici nevoia de a cartografia, surprinde şi a pironi într-o topografie specială ceea ce e prins în shift-ul delirant, ce a luat locul devenirii.
Unghiul de atac, de acroşaj al lui Gavriliu nu este politic şi dacă totuşi există un mesaj politic el se constituie din fragmente iniţial reziduale ale discursului său artistic. (Cu toate că nu îi lipseşte de fel curajul în acest sens, căci el atacă aici, printre altele, sinele tehnic pe un continent pe care tehnologia este predicată ca eliberare, spre deosebire de complezenţa drăguţă a majoritatii artiştilor români din emigraţia americană - cel puţin în măsura în care îmi este ea cunoscută.) Acest fapt, face ca din discurs să lipsească cazul femeii-corporaţie, partea femeiască a sinelui corporatist, specie născută din nevoia de securitate şi din psihologia de sclav, care are drept cheie sadismul faţă de cel slab şi servilismul masochist faţă de putere şi autoritate.
Discursul lui Gavriliu nu este unul misogin, pentru că nu este ideologic. Căutarea sa este naturală şi sinceră, iar de-abia din această căutare se naşte imaginea ce poate fi interpretată ca fiind critică, în fapt fiind, sunt convins, doar disperat-nostalgică şi uluit-documentară. Dovada este Peniscopul ce ar putea fi doar parte dintr-un discurs ce în mod secundar ar putea fi recuperat critic pentru condiţia postmodernă masculină, dacă el ar avea interes a căuta mai mult în această direcţie.

PREMISE

Dacă afirmaţia lui Marinetti : „War is beautiful because it initiates the dreamt-of metallization of the human body.” este adevărată, atunci reciproca ei...

Teribilitatea ambiguităţii (Heidegger) s-a exprimat deja prin ambiguitatea tehnologiei .

Technology - machinery-device-equipment-implements-tools-apparatus-contraption-gadget-mechanism-instrument-utensil.
Technology - The science of industrial arts. (Concise English Dictionary)
Technique - Method of manipulation in an art (Concise English Dictionary)
Technologie- n. f. Etude des outils, des procédés et des métodes empoyés dans les diverses brances de l’industrie. Ensamble des terms propres à un art, à un science. (Petit Larousse)

„Scoaterea din ascundere care conduce, domină, în tehnica modernă este o cerere insistentă de livrare prin care naturii i se pretinde, în chip insolent, a ceda energie...” (Heidegger)

„Ameninţarea la care este supus omul nu provine în primul rând de la maşinile şi aparatele tehnicii, al căror efect ar putea fi, de bună seamă, mortal. Adevarata ameninţare l-a şi atacat pe om în esenţa sa.” (Heidderger)

„...tocmai tehnica este cea care ne pretinde să gândim într-un alt sens ceea ce întelegem îndeobşte prin ‘esenţă’ (Wesen).” (Heidderger)

„Datorită faptului că esenţa tehnicii nu este ceva de ordinul tehnicului, meditaţie esenţială asupra tehnicii şi dispută hotărâtoare cu tehnica trebuie să se petreacă într-un domeniu care pe de o parte să fie înrudit cu esenţa tehnicii şi care pe de altă parte să fie fundamental diferit de ea.
Acest domeniu este arta.” (Heidderger)

„...excesul de tehnică ne impiedică să aflăm ceea ce este esenţial în tehnică, aşa cum de prea multă estetică nu mai păstrăm ceea ce este esenţial în artă. Însă cu cât mai mult stăruie întrebarea noastră asupra esenţei tehnicii, cu atât mai misterioasă devine esenţa artei.” (Heidderger)


*Comentariu prilejuit de expoziţia personală a lui Nedi Gavriliu La Galeria Propeller din Toronto, deschisă în perioada 25 octombrie - 03 noiembrie 2001.

miercuri, 21 iulie 2010

JEAN BAUDRILLARD -DIALECTICA MORŢII DIALECTICII –

Baudrillard foloseşte limbajul şi aluzia religioasă. Tonul său este profetic, grav. Înţelesurile de multe ori oraculare, se plimbă circular, mai mult chiar – mobian, prin discursul său demonstrând relativitatea în care sunt prinse, de care sunt contaminate, odată cu realitatea. După cum spune Baudrillard nu numai filosofia devine imposibilă, ci lumea însăşi. Nu doar dialectica sfârşeşte în implozie, descărcată de toate tensiunile ei, ci însăşi realitatea! Golită de înţeles, repetativă şi inerţială. Dinamica se transformă în inerţie accelerată, creşterea în excrescenţă. Sfârşitul exersat de atâtea ori, înscenat , prefigurat, nu mai are rost. El ar sosi ca proprie dublură , calp, lipsit de credibilitate.Viaţa îşi pierde sensul încă odată, căci fără moarte ca limită, ea derapează din propriu-i cadru. Obiectele, viul însuşi, se multiplică haotic pierzându-şi realitatea. Creşterea aberantă a cantităţilor transformă totul în cantităţi. (Încă un eşec al dialecticii, deci!) Celula, această expresie a vieţii, contaminată la nivelul propriului cod de pierderea sensului, se proliferează haotic, transformându-se în moarte. Şi nu este dialectică aici, spune Baudrillard, ci umbra, simulacrul unei dialectici, sau dacă totuşi este, atunci e vorba de o dialectică căzută în sine, implozivă, neputincioasă. Moartea vine în numele vieţii - creşterea este înăbuşită de excrescenţă; creşterea este diformitate. Obiectele, nu doar lucrează pentru om, ci lucrează asupra omului, asediidu-l, supraveghindu-l, folosindu-l. Formele şi structurile sociale sunt în derivă. Politicul este un simulacru existând de sine stătător, fără legătură cu socialul. Producţia este absurdă şi nu numai că nu rezolvă problemele omului, ci crează ea însăşi penurie. Universitatea e moartă : un cadavru în mişcare, irelevantă din perspectiva pieţei şi a muncii, sărăcită de subsanţă culturală, văduvită de un ţel final al cunoaşterii. Mijloacele ucid scopurile, demersurile ucid intenţiile. ...şi istoria devine mobiană: efectele îşi preced cauza. Răul şi-a pierdut aparenţa, conturul, fiind astfel imposibil de identificat. Succesiunea bine/rău încetează să mai existe, iar răul ia din când-în-când faţa binelui, pentru a simula că mai există o luptă, prinzând astfel omul în capcana sa ultimă.

Virgil Untilă

Emigrantul ca imigrant

Există printre cei îndrăgostiţi ireparabil de categorii, tendinţa de a separa emigraţia de exil. Desigur de aici ar decurge unele avataje teoretice şi de asemenea, câteva criterii de distribuire a unor diplome de merit. În ultima instanţă atât exilatul cât şi emigrantul (ca să apelam la această distincţie) sunt dezrădăcinaţi, izolaţi. Dacă distincţia funcţionează la punctul de origine al fenomenului, la celălat capăt al lui, cei doi confruntă aceleaşi condiţii. Consolarea care i se propune este că pentru copilul său lucrurile vor fi altfel. Neidoielnic că într-un fel sau altul este adevărat. Mă îndoiesc însă de seriozitatea afirmaţiei în întregimea ei, căci prin ea, viaţa lui este pusă în paranteză, plasată într-un interval imobil, o formă de eutanasie. Această afirmaţie este nu mai mult decât încă o ideologie vinovată.
Cu rare excepţii, viaţa imigrantului se desfăşoară într-o nişă socială. Chiar dacă aparent el face aceleaşi lucruri ca şi cel născut aici (merge la serviciu, îşi cumpără casă, îşi îngrijeşte sănătatea, îşi creşte copiii, călătoreşte, urmareşte spectacolele de televiziune sau spectacole vii) el continuă să fie un străin. Accentul său îl va descoperi reflectat în ochii celui de la ghişeul de bancă, în privirile călătorilor din metrou, în privirile colegilor de serviciu. De multe ori, el va râde întârziat la glumele din jur sau nu va râde deloc, neprinzând sensul acestora. Copiii crescuţi aici îl vor privi nu de puţine ori cu superioritate şi condescendenţă pentru a nu fi ştiind lucruri comune pentru orice canadian. Autoritatea lui în faţa copiilor se şubrezeşte astfel foarte curând, aceştia demiţându-l adeseori ca model, în favoarea unora de la tv - fie sportivi, fie stele pop - sau în favoarea unor modele culese din imediata proximitate. Absenţa familiei lărgite reduce în conştiinţa copilului înţelesul familiei ca instituţie esenţială. Adesea, copilul emigrantului se simte stănjenit în propria familie, grăbindu-se la rândul lui să emigreze din ea. Absenţa familiei lărgite taie posibilitatea copilului de a avea contact natural cu o multitudine de generaţii. Astfel, el va fi izolat într-o nişă de generaţie, ba chiar de vârstă, ce într-un fel sau altul se va institui în criteriu de segregare. Sărbătorile ce conferă contextul largelor intruniri de familie pentru bastinasi, sunt momente de durere si singuratate pentru emigranti. Şi ei se vor aduna împreună cu cei căţiva prieteni sau eventuale rude, şi , chiar dacă la început vor discuta despre lucruri care umplu ziarele şi ecranele televizoarelor în acele zile, discuţiile vor duce pănă la urmă inevitabil la cum şi cât de diferiţi sunt ceilalţi, dar şi cât de diferiţi sunt de-acum şi cei de-acasă.
Condiţia imigrantului este de două ori dureroasă: o dată pentru motivele care îl determină să plece şi apoi pentru condiţia în care intră în noua patrie. Incapabil să îşi mai găsească un loc în patria sa, contestat ca şi categorie fie politică, fie economică, fie socială, sau religioasă, va fi în noua patrie străinul purtând cu sine umbră ciudată a celui fără trecut. Economic, el va trezi îngrijorarea printre noii săi concetăţeni. Politic, el va fi un caz (o altă formă de însingurare). Religios, el va părăsi o enclavă pentru a intră în alta.
În Canada, în discursurile politice şi sociale se foloseşte adesea cuvântul ‚comunitatea’. Este greu ca emigrant, cel puţin la început, să nu tresări la auzul cuvântului, înţelegând că nu faci parte din comunitate, că eşti cumva asocial. Ce este acea comunitate, din moment ce imigrantul este nevoit să se mute des, din moment ce viaţă să imediată integrării nu îi îngăduie timpul necesar muncii voluntare, când de multe ori cultura din care vine nu i-a creat o acoperire pentru acea noţiune sau i-a deformat percepţia asupra ei? Sau, când în noua patrie, diverşi întreprinzători şi birocraţi abuzează de ea pentru a-şi îndeplini propriile dorinţe, nevoi, proiecte? Ce este comunitatea dacă nu aparţii la ea, decât un nou criteriu de segregare? Desigur că cea mai bună metodă de a te asimila într-un mediu este să te implici în el. De unde să începi însă atunci când nu ştii nimic? De la locul de muncă? Există o cultură a relaţiei de muncă specifică; ea e dictată de tipul locului de muncă, de nivelul în ierarhia respectivă, de industria în care este implicată, sau chiar de personalitatea companiei sau instituţiei. Cât de harnic să fii că să nu-ţi jigneşti colegii dar să-ţi mulţumeşti şefii? Cât de multe să întrebi ca să înţelegi problemele specifice, dar să nu-ţi enervezi colegii şi superiorii, părînd un arivist grăbit? Câtă iniţiativă să ai şi în ce moment?
Răspunsurile la aceste întrebări nu se pot găsi în cărţi sau publicaţii periodice. Ele ţin de intuiţie, de experienţă şi adesea de noroc. Făcând însă o imersie în cultura scrisă a ţării, în publicaţiile ce nu se ocupă doar de adevăruri de o zi, există şansa de a grăbi acest proces, de a-i da o bună turnură. Care sunt însă acele cărţi, acele publicaţii, acele voci care ne pot da lămuriri? Care sunt emisiunile de radio şi TV ce merită să fie ascultate şi privite? Unde se plasează fiecare dintre ele: la stângă, la centru, la dreapta? Ce este stânga canadiană şi cum se raportează ea la stânga clasică? Care este dreapta canadiană şi până unde are similarităţi cu ce ştim despre dreapta politică? Discuţii aprinse ce se poartă în mass-media canadiană sunt pentru imigrant simple înşiruiri de vorbe. El nu are context, repere, înţelesuri şi acoperire pentru idei, noţiuni, concepte ce apar în existenţa cetăţii sale, a naţiunii care îl găzduieşte.
Pentru cei care imigrează în Canada mai apare o problemă: confruntarea cu condiţiile trasate de un concept iniţial menit să rezolve dificultăţile unei naţiuni născute din şi prin imigrare (anterior colonizare)- multiculturalismul. În 1994, în cartea sa Selling Illusions. The Cult of Multiculturalism in Canada, Neil Besoondath ridică obiecţii care dezvăluie tensiunea cuprinsă în acest concept, chiar dacă dintr-o perspectivă opusă celeia în care s-ar situa imigrantul: multiculturalismul a balkanizat societatea canadiană prin accentul pus pe etnicitate, în acelaşi timp romantizand etnicitatea, îngheţând-o în timp, transformând-o în marfă exotică; societatea s-a compartimentat şi ghetoizat - social şi economic.
Chiar dacă nu se poate vorbi despre un complot împotriva imigrantului (eventual despre o opoziţie sistemică), există o complicitate în a se tace asupra prezenţei sale izolate de miezul social. Apărătorii multiculturalismului invocă faptul că nu atât grupurile sunt încurajate să se manifeste cât indivizii aparţinând grupurilor. Superficialitatea şi aparenta coerenţă teoretică a acestei idei se dezvăluie deîndată ce se observă coordonatele pe care funcţionează societatea canadiană (familie, comunitate, network - ori prin toate acestea imigrantul este izolat de miezul social. Într-o discuţie la Radio CBC în cadrul emisiunii Ideas, admirabila Marta Newsbaum observa că atunci când cultura din care faci parte nu se preocupă de cine eşti tu, tinzi să te consideri exclus, cetăţean de gradul doi, pasul următor, s-ar putea spune, fiind dezertarea de la participarea în procesul democratic, care astfel se alterează în însăşi esenţa să.
Emigrantul/imigrantul este locul de întâlnire a două feluri de probleme: cele pe care le suferă şi cele pe care le provoacă, acolo de unde pleacă şi acolo unde ajunge. Prin el valori şi virtuţii intră în competiţie. Prin el forme culturale intră în dialog. Prin el obiceiuri şi cutume se confruntă. Prin el, câteodată, zeii ţinând de ceruri diferie stau de vorba.

Eminescu

Eminescu

Pentru oricine s-a preumblat chiar si putin numai prin cultura lumii, faptul ca, cultura romaneasca este o cultura mica este evident. O cultura mica insa nu este echivalentul unei culturii lipsite de insemnatate. Oricum, hiperbolele menite sa scoata din proportie cultura romaneasca, vreun nume sau altul ce o populeaza, au devenit obositoare, chiar contrariante. Caci, cum ar putea fi vorba de o cultura mare cand vedem cu ochii nostri destinul deloc luminos al acestui neam? Si mai cu seama in zilele acestea, cind a fi istet, a fi cinic, e sic, e trendy!
In anii din urma s-au ridicat voci care si-au exprimat oboseala fata de cultul Eminescu. Uneori pe buna dreptate, caci orice cult face pana la urma mai mult rau decat bine propriului obiect, transformandu-l in obiect de antipatie, uzandu-l, luindu-i prospetimea. Parasind acest context, care va fi avand pana ala urma poate foloasele lui si plecand hai hui prin cultura te intalnesti cu Eminescu in locurile cele mai neasteptate. Cum oare?
Petru Cretia, ultimul dintre editorii operei eminesciene, spune undeva ca Eminescu a fost chinuit de iubiri imposibile. Probabil cea mai imposibila dintre iubirile sale a fost iubirea pentru limba romana, pentru cultura romana, cultura care exista la vremea aceea doar ca folclor, altfel putind fi neglijata; limba care jelea in doine cu glas inca arhaic, primitiv chiar. Iubirea imposibila a lui Eminescu se transforma atunci intr-un proiect fara schite, fara planuri generale. Un proiect gigantic: cultura romaneasca moderna. Liniile de forta ale acestui proiect se vor vedea atunci cand va face ziaristica, cand va fi inspector scolar, cand va refuza catedra de filosofie oferita de Maiorescu pe temeiul ca nu stie limba sanscrita. Aici merita sa facem o paranteza: este cel dintai care sesizeaza in cultura romana si poate nu doar aici, limitatile induse de faptul ca filosofia occidentala plecase de la filosofia greaca ce este limitativa din cauza structurii gramaticale a limbii. El a dorit o reintinerare a filosofiei pe cooordonatele gandirii, filosofiei indiene, mult mai complexa, mai rafinata, mult mai veche, mai ramificata. Acum posibilitatea aceasta a fost ratata, drumul s-a inchis ca o poteca intr-o padure neumblata, gindirea occidentala adincindu-se intr-un provincialism justificat de reusitele tehnice. Gandirea orientala devenind fapt exotic, frecventat de ghicitori in stele si amatori de podoabe neobisnuite. S-a ratat accesul la un mod de gandire in acelasi timp exigent dar si generos, deschis la metafizic dar si la gindirea nuantata a concretului.
Tarziu, in timpurile triste ale comunismului de stat, un alt mare carturar, exceptional cunoscator al limbii sanscrite, al filosofiilor indiene, Sergiu Al. Gerorge, se va minuna de intuitiile lui Eminescu. Desigur, nu va fi singurul. Daca omului de rand ii este cunoscut Eminescu poetul, mari carturari romani vor descoperii pe Eminescu- omul deplin al culturii romane, spirit integral, generos, ce in pofida perfectionismului care il stapanea, nu s-a putut lasa arestat, limitat, in vreo specialitate.Incepand cu Maiorescu, care va spune despre el: ‘rege el insusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga?’. Iorga, cel care il va numi omul deplin al culturi romane, apoi Perpesicius, Constantin Noica, Sergiu Al George, Mircea Eliade, vor descoperii rind pe rand diverse dimensiuni culturare in opera marelui moldovean.
Pe langa dimensiunile culturale catalogabile circumscrise operei sale, exista o dimensiune nelumeasca rezonind din polifoniile scrierilor sale:

“Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
.......
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.”


‘...adevarata ascensiune extatica spre luminile imaginare!’ spune Mircea Eliade.

Pentru omul modern, contemporan, incapatanindu-se a se crede egalul tuturor si-al orisicui, este disconfortabil a se intalni cu un astfel de profil. El nu mai poate accepta modele, eroi sau martiri. Orice lucru trebuie sa-i vorbeasca despre experienta sa personala, despre micul sau univers confortabil. Ce-i neasemeni sunt incorfortabili si piana la urma inutilizabili. Intelectualul cu ora, intelectualul de piata trebuie sa vinda lucruri proaspete, lucruri cerute pe piata, iar piata cere cioburi lucitoare in care se poate reflecta pe sine . Un nesfarsit si pana la urma plictisitor joc de reflectari. Eminescu nu prea are loc intr-un astfel de peisaj: un profil gigantic care se autoconsuma intr-un proiect lipsit de egoism, egotism, narcisism si paranoie, ce poate distrage de la veselia goala si cam timpa cu care incercam sa inlaturam plictisul care ne consuma si pana la urma un indemn de a fi roman in pofida disconfortului pe care il presupune acest lucru, in pofida sacrificiilor mai mici sau mari pe care le cere - a fi roman nu pentru ca este un privilegiu, ca apartenenta la un club select, ci pentru ca e dureros si greu si frumos si lipsit de glorie in zilele acestea.
Eminescu


Pentru oricine s-a preumblat chiar si putin numai prin cultura lumii, faptul ca cultura romaneasca este o cultura mica este evident. O cultura mica insa nu este echivalentul unei culturii lipsite de insemnatate. Oricum, hiperbolele menite sa scoata din proportie cultura romaneasca, vreun nume sau altul ce o populeaza, au devenit obositoare, chiar contrariante. Caci, cum ar putea fi vorba de o cultura mare cand vedem cu ochii nostri destinul deloc luminos al acestui neam? Si mai cu seama in zilele acestea, cind a fi istet, a fi cinic, e sic, e trendy!
In anii din urma s-au ridicat voci care si-au exprimat oboseala fata de cultul Eminescu. Uneori pe buna dreptate, caci orice cult face pana la urma mai mult rau decat bine propriului obiect, transformandu-l in obiect de antipatie, uzandu-l, luindu-i prospetimea. Parasind acest context, care va fi avand pana ala urma poate foloasele lui si plecand hai hui prin cultura te intalnesti cu Eminescu in locurile cele mai neasteptate. Cum oare?
Petru Cretia, ultimul dintre editorii operei eminesciene, spune undeva ca Eminescu a fost chinuit de iubiri imposibile. Probabil cea mai imposibila dintre iubirile sale a fost iubirea pentru limba romana, pentru cultura romana, cultura care exista la vremea aceea doar ca folclor, altfel putind fi neglijata; limba care jelea in doine cu glas inca arhaic, primitiv chiar. Iubirea imposibila a lui Eminescu se transforma atunci intr-un proiect fara schite, fara planuri generale. Un proiect gigantic: cultura romaneasca moderna. Liniile de forta ale acestui proiect se vor vedea atunci cand va face ziaristica, cand va fi inspector scolar, cand va refuza catedra de filosofie oferita de Maiorescu pe temeiul ca nu stie limba sanscrita. Aici merita sa facem o paranteza: este cel dintai care sesizeaza in cultura romana si poate nu doar aici, limitatile induse de faptul ca filosofia occidentala plecase de la filosofia greaca ce este limitativa din cauza structurii gramaticale a limbii. El a dorit o reintinerare a filosofiei pe cooordonatele gandirii, filosofiei indiene, mult mai complexa, mai rafinata, mult mai veche, mai ramificata. Acum posibilitatea aceasta a fost ratata, drumul s-a inchis ca o poteca intr-o padure neumblata, gindirea occidentala adincindu-se intr-un provincialism justificat de reusitele tehnice. Gandirea orientala devenind fapt exotic, frecventat de ghicitori in stele si amatori de podoabe neobisnuite. S-a ratat accesul la un mod de gandire in acelasi timp exigent dar si generos, deschis la metafizic dar si la gindirea nuantata a concretului.
Tarziu, in timpurile triste ale comunismului de stat, un alt mare carturar, exceptional cunoscator al limbii sanscrite, al filosofiilor indiene, Sergiu Al. Gerorge, se va minuna de intuitiile lui Eminescu. Desigur, nu va fi singurul. Daca omului de rand ii este cunoscut Eminescu poetul, mari carturari romani vor descoperii pe Eminescu- omul deplin al culturii romane, spirit integral, generos, ce in pofida perfectionismului care il stapanea, nu s-a putut lasa arestat, limitat, in vreo specialitate.Incepand cu Maiorescu, care va spune despre el: ‘rege el insusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga?’. Iorga, cel care il va numi omul deplin al culturi romane, apoi Perpesicius, Constantin Noica, Sergiu Al George, Mircea Eliade, vor descoperii rind pe rand diverse dimensiuni culturare in opera marelui moldovean.
Pe langa dimensiunile culturale catalogabile circumscrise operei sale, exista o dimensiune nelumeasca rezonind din polifoniile scrierilor sale:

“Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
.......
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.”


‘...adevarata ascensiune extatica spre luminile imaginare!’ spune Mircea Eliade.

Pentru omul modern, contemporan, incapatanindu-se a se crede egalul tuturor si-al orisicui, este disconfortabil a se intalni cu un astfel de profil. El nu mai poate accepta modele, eroi sau martiri. Orice lucru trebuie sa-i vorbeasca despre experienta sa personala, despre micul sau univers confortabil. Ce-i neasemeni sunt incorfortabili si piana la urma inutilizabili. Intelectualul cu ora, intelectualul de piata trebuie sa vinda lucruri proaspete, lucruri cerute pe piata, iar piata cere cioburi lucitoare in care se poate reflecta pe sine . Un nesfarsit si pana la urma plictisitor joc de reflectari. Eminescu nu prea are loc intr-un astfel de peisaj: un profil gigantic care se autoconsuma intr-un proiect lipsit de egoism, egotism, narcisism si paranoie, ce poate distrage de la veselia goala si cam timpa cu care incercam sa inlaturam plictisul care ne consuma si pana la urma un indemn de a fi roman in pofida disconfortului pe care il presupune acest lucru, in pofida sacrificiilor mai mici sau mari pe care le cere - a fi roman nu pentru ca este un privilegiu, ca apartenenta la un club select, ci pentru ca e dureros si greu si frumos si lipsit de glorie in zilele acestea.